INTERVIU CU SCULPTORUL VIRGIL SCRIPCARIU

Interviu, text și fotografii de Lucian Muntean

Recent s-a lansat în mediul online expoziţia VR (virtual reality) intitulată „Forța Iubirii“ a sculptorului Virgil Scripcariu. Sculpturile pot fi văzute în de pe platforma TheOpen-Art.com, într-un mod cu totul spectaculos și inedit în expoziția de față, accesibilă cu ochelari VR sau de pe calculator pe https://www.theopen-art.com/exhibition/the-force-of-love-virgil-scripcariu/?back=ago, singura galerie virtuală din România și Republica Moldova. Sculpturile expuse sunt inspirate din cel mai profund sentiment uman: Iubirea, ca sursă nesfârșită de energie și de sens al vieții. Sunt sculpturi din bronz, alamă sau ipsos, din bine-cunoscuta serie „Maternitate”, alături de lucrarea „Ecvestră” și câteva portrete.

În contextul acestei expoziții am stat de vorbă cu Virgil Scripcariu despre ceea ce-l inspiră, despre sculptură și artă. Interviul a avut loc la Muzeul-Atelier Școala de la Piscu jud Ilfov în 22 septembrie 2021.

Virgil Scripcariu, născut în 1974, este unul dintre cei mai distincți sculptori români ai generației sale. A studiat Sculptura la Universitatea Naționanlă de Arte din București, între anii 1998-2005, avându-l ca profesor și mentor pe faimosul sculptor român, de origine basarabeană, Vasile Gorduz. În 2004 Virgil Scripcariu a fost finalist al marelui premiu Prometheus Opera Prima, iar în 2008 a expus la Bienala de arhitectură de la Veneția, unde a contribuit la conceptul și structura Pavilionului României.

Sculpturile sale, lucrări importante de for public, sunt expuse în București, Timișoara, Iași, Brașov și în Sevilla, Spania. A participat la numeroase expoziții în țară: Art Safari 2021, Romanian Design Week 2013 în București, expoziția personală de la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești Mogoșoaia 2012, expoziția de grup Lemn.ro de la MNAC 2010, iar pe plan internațional a expus în Israel, Belgia, Japonia, Italia, Marea Britanie.

Virgil Scripcariu trăiește împreună cu familia în satul Piscu, jud. Ilfov, lângă București, unde, alături de soție, istoricul de artă Adriana Scripcariu, coordonează activitățile de educație prin artă din cadrul Muzeului-Atelier Școala de la Piscu, pe care l-au fondat. Tot aici se află și atelierul de sculptură în care creează.

***

De la bun început ai fost pasionat și dedicat sculpturii sau ai experimentat și alte moduri de expresie?

De la bun început spun că nu am avut nicio treabă cu arta în copilărie. Nu mă consider un fost copil talentat, ba de loc… eram destul de stângaci la desen, nu am avut niciodată aptitudini în direcția asta. Spre exemplu maică-mii îi plăcea să-mi facă desenele la biologie, la geografie, eu nefiind talentat și neavând niciun fel de atracție în zona asta. Îmi plăcea să-i văd pe alții cum fac, aveam așa o admirație, dar nu aveam acest impuls.

Relativ târziu mi-am propus asta, când am intrat în contact, în timpul liceului, cu niște tineri din Liceul Tonitza. Eu fiind dintr-un cartier destul de rău famat al Bucureștiului, din Baicului, asta e în zona Gării de Est, eram la o școală mediocră, un liceu industrial. Mi s-a părut că oamenii ăștia fac ceva special și mai degrabă din dorința de a adera la grupul acela și de a demonstra că și eu pot, am devenit înteresat de artă. Mă rog, la vremea aceea, știam o curte unde văzusem niște sculpturi, la un moment dat. Cred că aveam o afinitate pentru Michelangelo; aveam un album de la Editura Meridiane, cred că aveam doar două, trei albume, nu știu cum ajunseseră la noi în casă… și mă uitam aproape ca la un extraterestru, la ce se întâmpla acolo…, dar când am asociat artele, le-am asociat clar cu sculptura. Și atunci, aducându-mi aminte de curtea aceea pe care o văzusem cu sculpturi pur și simplu m-am dus acolo țintit și am spus acelui sculptor, pe care l-am și întâlnit în ziua aceea, că mi-ar plăcea să mă apuc și eu de sculptură. Deci asta era pe la 17 ani (1991 n.r.) și el a fost extrem de binevoitor și mi-a zis da, bine, vin-o!

Din momentul ăla pur și simplu m-i s-au schimbat prioritățile în sensul că după orele de la liceu, în fiecare zi eu mergeam pe acolo și el îmi dădea ceva de lucru. Și am terminat liceul, am făcut apoi și armata, am dat examen la sculptură; n-am intrat de prima oară nici a doua; am intrat abia a treia oară.

Nu am cochetat cu alte forme de artă, de exemplu cu pictura. Consider că nu prea simt culoarea, consider că e o altă meserie. Mă raportez la ea ca la muzică de exemplu. Deci nu știu să judec o pictură foarte bună. Adică am problema asta, în zona contemporană mă abțin când e vorba de pictură, de a da pronosticuri. Asta vine dintr-un soi de reținere pentru că văd cât de puțini se pricep la sculptură, chiar dintre pictori. Se fac confuzii mari între tehnicile de exprimare; dacă pui un obiect pe o masă, gata e o sculptură, or eu cred că e o apreciere nepotrivită. Prin această logică încerc să evit să judec pictura, în schimb la sculptură cred că cu vârsta și experiența devine din ce în ce mai clar care obiect de artă are virtuți sculpturale și care nu are.

Pot spune că ceea ce sunt eu ca artist se datorează aproape în exclusivitate lui Vasile Gorduz (1931-2008). Ceea ce te învață un profesor nu este să modelezi nici să cioplești, ci este cum să gândești de fapt o compoziție. Și diversitatea sculpturii este dată de modul diferit în care artiștii gândesc forma, mesajul, complexitatea, textura, materialul pe care-l aleg, care este un material finit sau provizoriu. Deci toate lucrurile astea țin de alegere rațională și nu dintr-un impuls de talent.

Am ferma convingere că oricine poate să facă sculptură dacă își dorește lucrul ăsta. Și orice formă de artă până al un nivel cred că se poate face dacă vrei. Și eu sunt extrem de încântat și mirat când merg în străinătate și văd oameni de toate vârstele care încearcă să deseneze, de exemplu după o sculptură grecească. Mi se pare că asta face diferența între societatea românească și țările dezvoltate, unde oamenii n-au opreliști, n-au prejudecăți, școala nu le-a distrus creativitatea și pur și simplu la cincizeci sau la șaizeci de ani, chiar dacă ești farmacist, poate tu ai chef să desenezi, că ai mai făcut lucrul ăsta în școală sau că ai mai fost la un curs de desen. Deci preocupările acestea, care la noi sunt niște rarități pentru cei din afara breslei, acolo sunt prezente, e ceva normal să te instruiești. La noi în schimb școala pune prea puțin accent pe meseriile vocațuinale și de aici rezultă o societate lipsită de gust. Toți cred că se pricep și iau decizii de a construi o casă sau de a amenaja un spațiu… și de asta trăim într-un haos estetic.

Ce te inspiră și care sunt temele tale și cum s-au dezvoltat și au evoluat ele pe parcurs?

Poate cea mai importantă preocupare a fost cea legată de „maternități” sau relația compozițională între copil și mamă. Pare și poate că este un subiect desuet, s-au tot făcut „maternități” din totdeauna. Da, este o preocupare personală pentru că în viața noastră, a familiei, venirea unui copil a fost destul de prezentă, așa în ultimii douăzeci de ani (șase copii n.r.) și cum să spun, orb să fii și să nu vezi diferențele între momentul acela de grație al apariției unui copil și mă rog, când nu există acel moment. Eu am încercat prin observarea simplă a stării soției mele să extrapolez cumva și să trag niște concluzii cum că de fapt copilul din pântece își apără mama, că de fapt copilul vine și el cu forța lui și că acest binom generator de dragoste este infinit mai puternic decât ce poate genera relația dintre un tată și un copil, mai ales în primii ani. Și de aici, trăind în acest mediu profund matern și cu această legătură foarte puternică, am considerat că da, trebuie să aduc un elogiu acestui fapt al „maternității”, care este un miracol absolut.

Și am avut bucuria să pun prima mea statuie în spațiul public, care a fost o „maternitate” la Biserica Anglicană (din strada Arthur Verona din București n.r.). Această „maternitate” s-a transformat într-o expoziție destul de almpă la Galeria AnnArt, care s-a numit „Supermom”. Acolo am schimbat cumva mesajul – copilul o ținea pe mamă deasupra capului, în diferite posturi. Mama de fapt trăiește prin această forță a dragostei și se alimentează permanent, adică greul uriaș pe care-l ducea ea de fapt, îl duce cu această bucurie că i se întoarce efortul prin multă dragoste.

De exemplu la această temă “Supermom” e o lucrare la care eu țin foarte mult. E acolo un copil care ține mama deasupra capului. Totul a pornit de la o comandă a unei doamne, care a vrut să facă o sculptură copilului ei. Dar la vizita pe care le-am făcut-o, să cunosc și eu copilul, mi-am dat seama că de fapt ea trăia pur și simplu datorită acestui copil. Universul ei era în jurul acestui copil. Am realizat că nu copilul avea nevoie de ea, ci ea avea nevoie de copil. Adică ea era în brațele copilului și era un fel de răsfăț al ei, era altfel decât credem de obicei.

Când începi să povestești despre asta lucrurile par destul de siropoase, dar cred că sculpturile nu sunt. Eu, în procesul meu de la început, porneam cu o compoziție complexă, cu accesorii cu lucruri care țin de viața cotidiană, după care simțeam nevoia să șterg pur și simplu acele accesorii care erau inutile pentru sculptură. Acum nu mai fac asta deoarece știu să cenzurez detaliul înainte ca el să apară. Sculptura nu are nevoie de acele detalii ci are nevoie de un contur precis și de niște lucruri precizate, dar nu în totalitate, adică trebuie să lase loc de completare privitorului. Trebuie să i se pară doar. Dacă m-aș raporta la baroc, acolo mi se pare că se încearcă să se spună totul și într-un mod exagerat. Sunt exemple din perioada greacă, romană când artistul nu voia să spună totul printr-o singură lucrare. Au fost perioade când artistul a vrut să demonstreze că stăpânește tutul și perspectiva, reprezentarea naturii într-un tablou, sau anatomia. Cred că școala te îndemna și trebuia să faci față cerințelor epocii, dar din fericire diversitatea și diversificarea artei în ultimul secol dă posibilitatea să faci cum consideri. De la exemplele celor din urmă îți poți da seama când o sculptură e foarte bună sau când nu e. Sunt câțiva artiști pe care-i porți toată viața. Se mai și schimbă reperele, evoluezi și îți mai dai seama de ce Henry Moore (1898-1986) este uriaș, de ce Brâncuși e fabulos. Pe Brâncuși nu poți să-l înțelegi de la început… adică există respect pentru artist, dar de ce este mare?, doar cei din breaslă pot să spună.

Există o zicere a lui Gorduz, extraordinară din punct de vedere al definirii artei și al scopului artei: “Arta nu trebuie făcută să placă lumii ci ca să fie o lecție pentru cei ce vor să o facă.” Mie mi se pare fantastică chestiunea asta, că de fapt nu trebuie să te preocupe dacă place tuturor; n-are cum. Orice obiect de artă nu are cum să satisfacă cerințele estetice ale tuturor. Atunci trebuie să fii onest și chiar dacă te adresezi unui grup foarte restâns e suficient!

Provocarea mea cea mai mare și s-ar putea să fie o prostie, este că am uneori conștiința că am ajuns la niște compoziții care sunt onorabile și uneori am teama asta de a nu scădea sub aceast nivel. Probabil că dacă ne uităm la opera lui Picasso, care e fabulos, este mai corectă abordarea lui: “uneori apar capodoperele… ”

Cred că începi să devii responsabil cu ce împrăștii, ce îți iese din atelier și asta pentru mine e o chestiune care mă frământă, cea asupra standardului. Nu sunt foarte prolific. Mă uitam la Gorduz, la profesorul meu, răsfoind catalogul, că nici el nu e foarte divers și nici Marino Marini (1901-1980), care mi se pare unul dintre primii cinci sculptori ai secolului XX. Dacă vrei să definești preocuparea pentru sculptură pură el este acela. Este incredibil cum omul ăsta nu a făcut nicio comandă, nu a făcut niciun bust niciun monument din ăsta triumphalist, adică și-a păstrat ținuta; e adevărat că a avut resurse… Cred că în România e foarte greu de fapt să reușești în acest fel. Sunt câțiva artiști pe care îi admir foarte mult cum ar fi: Marian Zidaru, Aurel Vlad, Mircea Roman, nu neapărat în ordinea asta, care fac doar sculptură, dar sculptură de calitate!

Referitor la temele pe care le abordez, pot spune că unele revin. Am făcut de curând o ecvestră care a trecut prin multe variante. Restul sunt variante ale lucrării ăleia; celelate variante poate ar trebui să dispară, iar despre lucrarea de la final să poți spune da, asta este, la asta am vrut să ajung. Prima oară i-am zis “Don Quijote”. Problema cea mare e să povestesc despre lucrări și mai am o problemă care ține de cum numești lucrarea, cum îi spui. Uneori simt nevoia să-i schimb numele. Parcă se schimbă și sensu. De fapt îmi dau și eu seama că pe parcurs și denumirea trebuie să fie la fel de cenzurată și să fie doar o cheie, cumva. Așa că titlul de “ecvestră” din momentul acesta simt că nu e suficient. Aș vrea ca prin lucrarea aceasta să vorbesc despre aspirația umană. Mi se pare că sentimental acesta de devenire a omului, de depășire a lui permanentă este ceva extrem de înălțător și că de fapt noi nu ajungem niciodată acolo unde ne propunem. E o dramă, nu? Adică omul aspiră către ceva foarte înalt, dar rămâne undeva, poate chiar foarte jos. Și cu lucrarea asta cam asta am vrut eu să transmit, că de fapt de când e lumea (de aia e capul calului lui Phidias acolo), omul a vrut să plutească, a visat enorm asupra creativității lui. Vorbim de oamenii creativi.

Eu am sentimentul că toți oamenii sunt creativi, dar își distrug creativitatea nu neapărat din vina lor, dar potențialul creativ toți îl au. Întâlnesc deseori oameni care vin la mine, la atelier și zic: “și eu am pictat în liceu… dar știți cum e viața… am dat la ASE, acum am familie și n-am mai pictat de 15 ani…” și mie mi se pare asta foarte dureros; ei poartă această capacitate creativă toată viața, dar pe care au inhibat-o, și e ceva care nu știu… e ca și cum ai castra… Creativitatea există. Prin această lucrare eu asta am vrut să transmit.

Mi-e greu să vorbesc despre ce am vrut să transmit prin toate lucrările! Uneori mă întreabă lumea: “dar ce ai vrut să spui cu chestia asta?” și pur și simplu încerc să-mi aduc aminte ce am vrut să spun, adică nu-mi mai sunt clare… trec ani și pur și simplu mi se pare că e clar.

Cum crezi că evoluează sculptura în spațiile publice, ținând cont că se folosesc noi tehnologii cum ar fi printare 3D sau instalații cu lumini efemere?

Nu știu să spun dacă o sculptură proiectată este o sculptură. E un film despre o sculptură, dar nu este o sculptură în adevăratul sens. Când spui că pot fi diferite medii sau printată eu nu cred că un print al unei sculpturi poate să aibe virtuțiile de textură de amprentă și amprenta nu înseamnă pur și simplu urma unui deget, ci e vorba de decizia artistului de a lăsa o urmă. Un print nu poate lua decizii și deciziile le iei la fața locului, adică când faci o sculptură nu ști exact în final cum va arăta. Or în momentul în care programezi un aparat să-ți facă o sculptură între momentul programării și momentul finalizării tu nu mai poți să intervii. Deciziile nu mai pot fi luate. Eu nu cred că în felul în care au definit sculptura Vasile Gorduz sau Marino Marini sau marii maeștri precum Alberto Giacometti ar putea să-i satisfacă pe ei o sculptură printată 3D de o mașină care n-are cum să folosească instrumentele pe care le folosim noi și n-are cum să adauge într-un moment o îmbunătățire.

Îmi amintesc din facultate că de două ori pe săptămână trebuia să venim cu 10 schițe, compoziții. Le puneam pe jos, iar profesorul Vasile Gorduz se uita foarte atent. Se fixa asupra unui desen și zicea: “domnule, aceasta ar putea fi o sculptură!” era maximum de încurajare sau de laude, el era un tip auster, dar corect. Adică el nu zicea “gata asta e ideea care va fi în final o sculptură foarte bună”, nu, pentru că din momentul schiței, a gândului pus pe hărtie, până când sculptura e turnată în ipsos deciziile pot fi în bine sau în rău în orice moment și asta ține de multe decizii pe care le iei: proporție, dimensiuni, materialul finit, gradul de aplecare asupra detaliului. Depinde de cum abordezi această schiță pentru că de fapt cel mai probabil e să nu fie o sculptură. Așa că atunci când auzi în jurul tău că pui în mijlocul unei intersecții trei țevi și spui că e o sculptură nu, nu e! Este o instalație, un obiect, un readymade, un happening, este altceva.

Acum desigur nu ai o grilă pe care să o pui pe un obiect și să spui că dacă corespunde acestor 7 criterii e sculptură sau nu. Asta se știe de către cei care știu să facă sculptură, apropo de ceea ce spunea Gorduz (definiția artei n.r.). Și el chiar a făcut asta. Latura lui pedagocică a fost extraordinară. Un artist care s-a dăruit efectiv în profunzime artei. Adică el când vorbea despre artă era Arta cu A mare. Făcea tot timpul referire la arta aceea de valoare, care nu poate să fie subiectivă, sau părerea că dacă-mi place e artă dacă nu, nu. Nu are legatură cu asta și nu are nici legătură cu a plăcea, are legătură cu Sculptura și atât!

O serie din sculpturile tale vor putea fi văzute în premieră în realutatea virtuală (VR). Cum ți se pare acest fapt?

Nu am mai avut lucrări prezentate în acest mod. Am găsit unele pe Internet și am fost surprins să văd sculpturi celebre cu detalii din toate unghiurile. Am fost efectiv șocat. Mi se pare că latura didactică este extrem de importantă pentru că poate da posibilitatea cuiva care face artă să vadă un obiect de artă din toate unghiurile. Mai este un lucru care mi se pare benefic și anume că se poate să-ți gândești tu (ca artist n.r.) un spațiu ideal, ceea ce rareori se întâmplă într-o expoziție. Ba că nu ai lumina potrivită și asta cu luminile este o mare problemă în galeriile din România; rareori am avut satisfacția să folosesc lumini adecvate…, ba pereții au culori care nu te avantajează, ba este prea mică încăperea, adică prea joasă, poate că este prea spart spațiul sau prea lung, mă rog… sigur că ideal ar fi să nu expui acolo unde nu te avantajează. Un spațiu virtual de fapt este un spațiu abstract în care tu îți proiectezi niște lucrări. Nu-s doar niște fotografii ci te poți învârti în jurul lucrării. Asta e fantastic că s-a ajuns în această situație. Și dai posibilitatea și altora de la mii de kilometri să îți vadă lucrările mai mult decât o fotogrfafie. Am încredere că va fi bine perceput. Eu sunt foarte deschis la nou, mult mai pregătit la nou decât majoritatea. Mai nou folosesc ca material inox cu bronz, deci un mix care ai zice că nu se potrivește, inoxul este un material antipatic, este extrem de inexpresiv și totuși cred că prin sudură, prin modelare cu ciocanul el poate fi îmblânzit, el poate avea virtuți plastice ceea ce cred că e valabil pentru orice material. Pe viitor cred că sculpturile pot fi din orice materiale, dar important e să fie sculpturi. În această variantă VR e impresionantă fidelitatea reproducerii texturii iar unghiurile sunt surprinzătoare, se poate vedea inclusiv în interiorul sculpturii, care a fost scanat.

Văd că era acolo și lucrarea Primul pas, prima mea lucrare serioasă, care făcea referire la observația mea legată de felul în care copilul a început să meargă. Era transformarea lui din poziție patrupedă, în care mergea de-a bușilea. L-am asociat și cu jumătate de cal de jucărie pe roți, dar și cu centauri care erau personaje cu puteri speciale. Și de fapt copilul începea să aibe propria forță și cred că el însuși considera că a ajuns într-un punct în care e cineva. Cred că e una dintre marile bucurii chiar dacă nu ne aducem aminte de ea; o mare izbândă să fii și tu ca ceilalți. E o fărâmă de conștientizare că te-ai transformat într-un om ca cei din jur.

***

Reconstrucția sculpturilor în format 3D a fost realizată de Hodea Marius Cătălin, doctorand în cadrul Universității de Arte București. Designer de ambient și de experiențe virtuale, Marius utilizează realitatea virtuală (VR) ca fenomen și tehnologie asociată. În cadrul proiectului a digitalizat sculpturile, punând mare accent pe păstrarea calităților artistice și estetice, culoarea, patina, relieful suprafeței. A folosit tehnica fotogrammetriei (din limba engleză photogrammetry), unde în prima fază se fac cca 100-200 de fotografii per obiect, după care sunt procesate, post-procesate, retușate în soft-uri dedicate, pentru ca la final să fie posibilă obținerea un model 3D cu detalii care reprezintă reconstrucția artistică digitală.

Mai multe despre proiectul „RoART goes virtual“

Proiectul cultural „RoART goes virtual“ este un proiect cultural care propune publicului o experiență virtuală de întâlnire cu arta, prin intermediul realității virtuale. În perioada aprilie – octombrie 2021, Asociația pentru cultură și arte Arbor a lansat cinci expoziții de artă în realitate virtuală (VR) ale unor importanți reprezentanți ai artei contemporane românești, din generația tănără: Maia Ștefana Oprea, Giuliano Nardin, Theodor Grigoraș și Virgil Scripcariu, precum și expoziția pictoriței din Republica Moldova, Elena Bria. Expozițiile se pot accesa pe site-ul de expoziții virtuale www.theopen-art.com, de pe calculator sau cu ochelari VR.

Proiectul „RoART goes virtual“ își propune să familiarizeze publicul cu o nouă experiență culturală, iar mediul artistic cu avantajele pe care le oferă tehnologiile de Realitate Virtuală în contextul promovării produselor culturale. Proiectul cultural „RoART goes virtual“ este organizat cu sprijinul ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București și este cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

www.modernism.ro